A doua domnie (1940-1947)

              În septembrie 1940, Carol al II-lea i-a acordat puteri discreționare generalului Ion Antonescu, care i-a impus să abdice în favoarea fiului său. Mihai (în vârstă de 18 ani) a fost proclamat rege fără depunerea vreunui jurământ pe constituție (abrogată la acea dată) și fără votul de aprobare al parlamentului (suspendat, redeschis abia în 1946). În schimb, Mihai a fost încoronat cu Coroana de Oțel și uns rege de patriarhul României Nicodim Munteanu, în catedrala patriarhală din București, imediat după abdicarea lui Carol al II-lea, la 6 septembrie 1940. 

                Legal, însă, regele Mihai nu putea exercita prea multă autoritate, în afara prerogativelor de a fi șeful suprem al armatei și de a desemna un prim-ministru cu puteri depline, numit „Conducător”. Decretul emis de Mihai la 6 septembrie 1940, prin care Antonescu căpăta puteri depline în calitate de "Conducător al Statului Român", conținea o prevedere importantă: Regele numea pe primul ministru. Această prevedere a trecut neobservată la vremea respectivă, însă patru ani mai târziu, la 23 August 1944, această formulare din decret i-a oferit Regelui Mihai justificarea legală pentru demiterea lui Antonescu și numirea unui nou prim-ministru.

                Regele Mihai I, în calitate de mareșal și comandant suprem al armatei române, a fost decorat prin jurnalul Consiliului de Miniștri din 8 noiembrie 1941 cu toate cele trei clase ale Ordinului Mihai Viteazul, fiind singurul deținător în această situație, alături de mareșalul Ion Antonescu.